Vârciorogul, astăzi reşedinţa de comună cu două sate componente, Fâşca şi Şerghişi şi două cătune, Surducel şi Poiana de Fâşca, are rădăcinile adânc înfipte în istoria neamului românesc, cu mulţi ani de la prima atestare documentară, aşa cum figurează şi în documentele vremii: Fâşca: 1274 Felfonchika, 1335 Fankaka, 1563 Var Fancsika (cetatea Fâşca), 1713 Hancsika; Şerghiş: 1438 Possessio Walachadis Serges, 1713 Cseges. În 1699, satele nu aveau nobili, decât iobagi plătitori de dijmă. Vârciorog: 1492 Berchelogh, 1555 Werchellew, 1561 Wachyarog, 1713 Vircsello. În 1699, satul avea un jeler şi iobagi plătitori de dijmă.

Aşa cum rezultă de mai sus, toţi oamenii, chiar plătitorii de dijmă erau iobagi (săraci) cu un singur jeler. Aceste localităţi, în 1712, aparţineau Fiscului Regal. Atât denumirea localităţilor, cât şi numele oamenilor au fost metamorfozate şi stâlcite de cei care au stăpânit aici dar, cu toate vitregiile vremii, oamenii şi-au păstrat limba intactă, demnitatea naţională şi avuţia spirituală nealterate. Biserica ortodoxă a fost aceea care a ţinut “verticalitatea” naţiei sus prin morala creştină. În legătură cu denumirea satului Vârciorog, acesta ar însemna, tradus, “vărsare de sânge”, în legătură cu care circulă anumite legende cu haiduci şi strigoi, la care ne vom referi cu altă ocazie.